Lună: ianuarie 2013

Charlotta de portocale

Publicat pe

Charlotte de portocala-1 003

INGREDIENTE

  • Crema:
  • 6 galbenusuri de ou
  • 6 linguri zahar praf
  • 250 ml lapte
  • 2 pliculete gelatina
  • coaja de la 2 portocale
  • 500 ml frisca
  • 1 pachet piscoturi (18 buc.)
  • 150 ml lapte
  • 2 pliculete zahar vanilat
  • pulpa de la 4 portocale
  • folie alimentara transparenta

MOD DE PREPARARE

Charlotte de portocala 001Charlotte de portocala 005

Crema: frecam galbenusurile cu zaharul pudra si laptele, apoi il punem la fiert. Amestecam tot timpul pentru a nu se forma cocoloase si lasam pe foc doar pana cand da in clocot o singura data. Lasam la racit.

Charlotte de portocala 006

Razuim coaja de la doua portocale, adaugam in crema. Pregatim gelatinele asa cum e specificat pe ambalaj si le adaugam in crema. Batem frisca tare si o adaugam si pe aceasta in crema. Omogenizam totul cu grija (cu miscari de sus in jos).

Charlotte de portocala 009Charlotte de portocala 015

Tapetam o oala inalta cu folie alimentara transparenta si asezam feliile de portocala la baza si un rand pe margine. Portocalele trebuie curatate integral de pielita alba.

Charlotte de portocala 017Charlotte de portocala 011Charlotte de portocala 021

Dupa ce am asezat primul strat de portocale, urmeaza jumatate din crema, apoi piscoturi inmuiate in lapte amestecat cu cele  doua zahar vanilat.

Charlotte de portocala 024

Apoi urmeaza un rand de portocale doar pe margine, din nou crema, si din nou piscoturi.

Lasam charlotta in frigider pana a doua zi.

A doua zi rasturnam oala pe un platou de tort.

Charlotte de portocala-1 019Charlotte de portocala-1 024Charlotte de portocala-1 013

Reclame

17 si 18 ianuarie, cele două zile rele

Publicat pe Actualizat pe

image-2010-01-24-6842560-56-galati-nu-fost-ger

După Sân Petru de iarnă, zilele 17 si 18 sunt închinate Sfântului Antonie cel Mare (Sfântul Anton) şi Sfântului Tănase. Aceste două zile sunt numite Atanasiile şi lumea le ştie ca zile cu vreme crâncenă, cu vifor şi ger; de asemenea, sunt zile de boli, de dureri de cap şi ameţeli, când cumpătarea în mâncare şi la băutură este binevenită.

Cuvântul ,,Atanasii” provine din numele celor doi sfinţi mai sus pomeniţi, strânşi la un loc după o tehnică populară frecventă (,,Todorusale”, adică Toader şi Rusalii, ,,Petrolie”, Petru si Ilie, ,,Cosmadin”, Cosma şi Damian).

În aceste zile este bine să se facă găuri pentru cercei copiilor mici. De asemenea, în duminicile tinere românii îşi tund părul şi îşi taie unghiile.

Tot în zilele de Atanasii, laţarăli se ,,dădea de rău” copiilor. Altfel spus, babele care cunoşteau tainele descântului, ale incantaţiilor magice prin care desfăceau farmece şi puteau vindeca, îi scăpau pe copii (sau pe adulţi) de ,,deochi”, de farmecul aruncat prin puterea privirii, care poate provoca necazuri grave cu sănătatea, ori în orice alt domeniu al vieţii individuale  (deochiu apare în toată zona sudică a continentului  – de pildă în Italia i se zice ,,malocchio”.

Ca exemplificare , iată cum se desfăşura un descântec de deochi: baba ia un vas de lut în care pune apă şi aruncă în el câşiva cărbuni aprinşi; dacă aceştia se scufundă, este semn sigur că omul din faţa ei este deochiat. Atunci baba, ţinând vasul în mâini, rosteşte mai multe formule rituale, versificate, care au rostul de a izgoni răul din omul suferind: ,,Fugi, deochi,/Dintre ochi!/Cum se potoleşte/Şi se linişteşte/Vântul pe pământ,/Aşa să se potolească (aici se rosteşte numele persoanei deochiate)/Şi să liniştească ./Să rămână curat,/Luminat,/Ca argintul strecurat/Ca maica-sa ce l-a făcut,/Ca Dumnezeu ce l-a zidit”.

,,Poveţele maicii Sofronia”

Despre terapia prin plante

Publicat pe Actualizat pe

69680_plante-de-leac

Tradiţia ierburilor de leac este milenară la români. Beneficiind de o floră excepţional de diversă, acest neam a invatat să folosească plantele în scopuri medicinale, acestea fiind principalul mijloc terapeutic pentru cea mai mare parte a poporului, până relativ recent. Şi astăzi, în mediul rural, ierburile de leac sunt extreme de mult folosite.

Care sunt avantajele terapiei prin plante? În primul rând, există înca imens de multe valenţe inexplicabile ale acestor medicamente naturale. Medicina chimioterapeutică, folosind substanţele de sinteză, lucrează cu un număr mult mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal. Medicina prin plante este tot o chimioterapie, numai că ,,laboratorul” este însăşi planta, iar produsele sunt mult mai benefice; de ce? Pentru că ele sunt mult mai asemănătoare compuşilor organismului uman decât medicamentele de sinteză. De aceea, asimilarea lor si influenţa asupra proceselor noastre metabolice este mult mai bună. De asemena, substanţele active din plante nu sunt sub formă pură, ele au alături o serie întreagă de compuşi care le potenţează acţiunea terapeutică, le scad toxicitatea.

O elementară precauţie trebuie respectată: nu cumparaţi plante de la necunoscuţi, fiindcă nu toţi asemenea ,,experţi”în ierburi de leac ştiu să facă distincţia între unele plante benefice şi altele, deosebit de toxice, care însă se aseamăna foarte mult. De asemenea, nu va apucaţi de cules până nu aţi învăţat temeinic botanică; şi, în orice caz, nu consumaţi plante de a căror identitate nu sunteţi siguri.

O străveche vorbă românească afirmă: ,,Ştie planta cât nu ştiu bolândul şi doftorul la un loc”. Comparaţia cu ,,doftorul” se explică prin cele afirmate mai sus, dar ce să inţelegem prin afirmaţia că planta ştie mai multe decât însuşi bolnavul? Este vorba de una din credinţele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala să fi dat primele semnale de alarmă, înainte, deci, de orice simptom, plantele ,,simt” afecţiunea ce e pe cale a se naşte!

Ţăranul traieşte într-o comuniune profundă cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuţi la oraş; în jurul casei ţărăneşti cresc şi ierburi de leac, iar apariţia şi dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplătoare. Dimpotrivă, ele apar conform unei logici misterioase; în jurul casei unui bolnav de plămâni, de pildă, se dezvoltă tocmai plantele care pot contracara această boală. Este imposibil de explicat acest fenomen pe baza datelor ştiintifice disponibile astăzi.

Însa cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locurile sălbatice, din luminişurile pădurilor care, odinioară, acoperau o mare parte din teritoriul României. De la majoritatea plantelor se foloseau părţile aeriene, recoltate în deosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltării depinde de mulţi factori, dar, în general, următoarele principii trebuie respectate:

–         rădăcinile, rizomii, tuberculii si bulbii se recoltează toamna târziu, după căderea primei brume, sau primăvara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în rădăcini

–         ramurile se recoltează la începutul toamnei, când frunzele numai sunt în activitate, iar substanţele esenţiale nu au coborât încă spre rădăcină

–         frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de apariţia butonilor florali

–         florile se culeg înainte de desfacerea completă şi de fecundaţie

–         mugurii se culeg primăvara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulaţie a sevei prin plantă

–         fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt

–         seminţele se culeg când plantele încep să se usuce

Calendar al culegerii plantelor de leac:

– ianuarie: vâsc

– februarie: muguri de mesteacăn, coaja de salcie, urechelniţa

– martie: potbal, muguri de plop,frunzede păpădie, pochivnic

– aprilie:frunzede ciuboţica-cucului, urzica, fumăriţa

– mai: rădăcini de răculet, flori de iederă, trei fraţi pătaţi, mierea ursului, nasturel,  năpraznic, pelin, lingurea, roiniţă, păducel, limba mielului

– iunie: cicoare, mac, ţelină, angelică, arnică, lemnul Domnului, brusture, creţisor, miruţa, museţel, părul Maicii Domnului, vinariţa, măces, brancuţa, silur, nalba, dumbet, sulfina, soc, gălbenele, verbena

– iulie-august:frunzeşi vârfuri înflorite de busuioc, cătuşnica, coada şoricelului, cimbrişor, colţul lupului,isop, iarba neagră, mătasea porumbului, tei, albăstrele, flori de muşeţel, lumânărica, splinuţa

– septembrie – octombrie: pentru majoritatea plantelor de leac, este vreme a recoltării fructelor

Trebuie avut grijă ca recoltarea să se facă întodeauna pe  timp frumos, uscat. De  asemenea, la suprafeţele agricole, care pot fi fost stropite cu substanţe chimice sau unde s-au răspandit îngrăşăminte; trebuie căutate poieni izolate, în mijlocul pădurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodată plante care au insecte pe ele, sau plante aflate în locuri cu ciuperci.

Pentru uscare, se vor folosi încăperi bine aerisite , spaţioase, cu temperaturi ridicate (20-25 de grade Celsius); plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate.

În ceea ce priveşte formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decocţia si maceraţia; mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenţa, extrasul, sucul.

Infuzia înseamnă opărirea plantei sau amestecului de plante în apa clocotită şi lăsarea vasului acoperit timp de aproximativ zece minute(în cazul rădăcinilor, în jur de 25 de minute); înainte de opărire, se recomandă lăsarea plantelor timp de câteva minute în apa rece. După opărire, infuzia se strecoară.

O observaţie esenţială, care priveşte orice prelucrare a plantelor în apă, se referă la calitatea apei: nu folosiţi apa de la robinet. Aceasta este tratată chimic, iar compuşii care au participat la acest tratament pot influenţa acţiunea substanţelor din plantă. Apa bună înseamnă să fie apa de izvor sau de fântână, fie apa plată. Trebuie reţinut de asemenea faptul că nu trebuie folosite vase din metal (sau, daca sunt din metal, pereţii interiori trebuie să fie smălţuiţi). Infuziile se beau calde, cât mai repede după preparare.

Decocţia este fierberea plantelor în apă sau în vin rece, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific preparării rădăcinilor, fructelor si scoarţei.

Infuziile şi decocţiile nu se îndulcesc.

Maceraţia înseamnă lăsarea plantei în apă rece, în vin sau ulei; timpul maceraţiei este diferit de la o plantă la alta, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva săptămâni. Maceraţia se strecoară şi ea.

Când maceraţia se face în alcool, se numeşte alcoolatură; în vin, este vin medicinal.

Esenţa şi extrasul sunt procedee tipice farmaciilor.

Siropul se obţine fierbând maceraţiile împreună cu miere (50%), iar sucul se obţine prin presarea plantelor proaspete, în deosebi a fructelor.

Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucală, prin băi, prin cataplasme (aplicarea directă pe piele a preparatelor din plante sau chiar a plantelor opărite, prin comprese (îmbibarea în tifon sau pânză a decocţiilor sau infuziilor şi aplicarea pe trup), prin fumigaţie sau inhalare.

Plante medicinale de cules în luna ianuarie. Ziua vâscului

Publicat pe Actualizat pe

vascul2

 Ziua de Sân Petru este ţinută, în înţelepciunea populară, ca una foarte bună pentru culesul anumitor plante de leac. Printre acestea, cea mai importantă este vâscul (Viscum album L.”, din familia Loranthacxae), o plantă aproape parazită care creşte tot timpul anului, în special pe brazi, stejari, tei sau castani, dar şi pe pruni sau meri. Pe aceştia formează tufe care pot ajunge la o jumătate de metru, cu tulpina care se bifurcă repetat şi cu frunze mereu verzi. Fructele, de mărimea mazării, albe sau gălbui, se maturizează iarna. La români, creanga de vâsc poartă noroc şi se agaţă, de Anul Nou, de tocul uşii de la intrare.

În medicina populară, vâscul are multe virtuţi, folosindu-se frunzele şi ramurile tinere (cu diametrul mai mic de o jumătate de centimetru). Cel mai bun şi mai puţin toxic este vâscul care creşte pe meri.

Această plantă se foloseşte cu prudenţă, deoarece în doze mari este toxic. Din acelaşi motiv nu se consumă fructele, iar frunzel nu se fierb. Toată planta conţine substanţe cu rol deosebit în multe afecţiuni, printer aceastea numărându-se viscotoxina, a cărei acţiune împotriva tumorilor este binecunoscută. Această substanţa este toxică şi de aceea sunt evitate fructele, în care concentraţia de viscotoxina este mult mai mare.

Vâscul este indicat în bolile de plămâni, în cazul tusei convulsive sau spasmodice, în unele forme de cancer, precum si pentru stimularea circulaţiei sanguine în artere.

Intern, vâscul se poate folosi sub formă de maceraţie: 2-3 linguri de plantă mărunţită se pun într-un sfert de litru de apă şi se lasă la rece (dar nu la frigider!) timp de 8 ore. Apoi se strecoară şi se bea dimineaţa, în două reprize, jumătate pe nemâncate, jumatate după micul dejun. Acelaşi procedeu se repetă înainte şi după masa de seară, iar acest tratament pentru a fi eficace, trebuie să dureze două , trei săptămâni. Se mai poate face infuzie din 10-20 de grame de frunze proaspete la un litru de apa caldă, nu fierbinte. Se lasă 20 de minute.

SÂN PETRU, PATRONUL LUPILOR

Publicat pe Actualizat pe

Pruncii

La români, Sân Petru de iarnă era socotit patronul lupilor, cel care se îngrijeşte de hrana fiarelor, de aceea, ziua de 16 ianuarie se serba pentru ferirea de lupi a turmelor şi gospodariilor.

Iată un basm despre Sân Petru, în ipostaza sa iernatică:

,,Auzind că Sân Petru de iarnă e patronul lupilor, ce-i trece prin cap unui om? Să meargă să vadă ce face Sfântul când îi adună pe toţi lupii laolaltă. Când s-a înserat, omul s-a dus în pădure şi s-a suit într-un copac înalt, ca să se poată feri de lupi. După ce s-au adunat toţi lupii, a venit şi Sân Petru, care a început să le împartă prada de peste an:

– Tu ai să mergi acolo şi ai să mănânci asta şi asta, tu…

După ce au plecat toţi, mai rămăsese un lup şchiop care a întrebat:

– Dar eu ce o să mănânc?

– Tu o să mănânci ce găseşti în copacul ăsta a zis Sân Petru şi i-a arătat copacul în care se cocoţase omul.

Spunând acestea a plecat, iar lupul, după ce a văzut că nu se poate căţăra în pom, dar că nici omul nu poate pleca, s-a pus pe aşteptat.

Omul a început să strige după ajutor şi a fost auzit de nişte săteni care tocmai mergeau la pădure. Aceştia s-au apropiat să vadă ce e, lupul s-a ascuns şi ei l-au coborât pe om din copac. Acesta le-a povestit ce se întâmplase. Ei au râs, au spus că nu i se mai poate întâmpla nimic şi s-au aşezat pe nişte cetini să mănânce. Dar lupul a ţâşnit din tufiş, a înfăşcat prada menită şi a fugit cu ea în pădure. De atunci, oamenii ţin ziua de Sân Petru de iarnă ca pe duminică, şi nu ies niciodată noaptea în pădure, de frica lui şi a lupilor pe care îi patronează”.

În credinţele românilor, Sfântul Andrei (care cade în ziua de 30 noiembrie) este şi el pus în legătură cu lupii. Numai că, în timp ce Sfântul Andrei îi prigoneşte, Sân Petru îi ocroteşte.

Vă întrebaţi, probabil, ce are în comun Sfântul Petru cu fiarele pădurilor…Această viziune a lui Sân Petru, ca patron a lupilor, provine dintr-un fond mitologic extrem de vechi, dispărut astăzi din memoria poporului. O ipoteză istorică, imposibil de verificat, fiindcă rădăcinile ei se pierd în trecutul geto-dacilor, învinşi şi colonizaţi de romani; amestecul de sânge dintre aceste neamuri se află la originea românilor de astăzi.

Din puţinul care s-a păstrat în legătura cu mitologia Daciei, unii istorici afirmă că Zalmoxis, zeul dacilor, nu este altcineva decât Apollon, născut, împreună cu sora sa Artemis, în insula Leuke (insula ,,Albă”, care se află în largul litoralului românesc al Mării Negre, pe care arheologii au descoperit, într-adevăr, un templu extrem de vechi închinat lui Apollon).

Mitul lui Apollon, în mitologia greceascî, nu este, în această teorie, decât deformarea tiparului mitic arhetipal, care se referea la Zalmoxis, datorită coborârii legendei din zonele hiperboreene către tărâmul însorit al Eladei. Altfel spus, România de astazi, ca teritoriu, ar fi fost una dintre cele mai importante ,,escale” ale hiperboreenilor in drumulnlor catre sud, iar mitologia grecilor antici s-ar fi născut, de fapt, la nord de Dunăre.

Această naştere a ,,gemenilor divini”, Zalmoxis-Apollon si Artemis, a rămas în mitologie sub diferite forme: în mai multe legende româneşti, Fecioara Maria fie are doi copii, fata fiind numită ,,Lumânarica”, fie este numită ,,mamă a Soarelui şi a Lunii”.

Potrivit acestor legende ale geto-dacilor, păstrate mai curând în lucrările istoricilor decât în memoria urmaşilor lor, cei doi gemeni au fost crescuţi de către păstorul Aisepos şi soţia sa, Britolagis, numită şi ,,Lupoaica”. De aceea, fiind crescut de către o femeie supranumită ,,Lupoaica”, lui Apollon i s-a mai spus,,Lykios”. Când i-a adoptat însă pe gemenii divini, Britolagis avea un copil neînţărcat încă, numit Petre, care a crescut alături de Apollon şi de Artemis, un al doilea copil născut de Britolagis a fost Andar.

Petre este sărbătorit în ziua de 16 ianuarie, sub numele de Sân Petru de Iarnă, iar Andar a rămas, înveşmântat în identitatea Sfântului Andrei, şi este sărbătorit pe 30 noiembrie. Din numele lui Andar vine numele străvechi al lunii decembrie la români, Undrea (Indrea, Andrea). Amândoi fiind fiii ,,Lupoaicei”, tradiţia i-a păstrat în strânsă legătură cu lupii.

 

Mancare de mazare cu ciuperci

Publicat pe Actualizat pe

Mancare de mazare cu ciuperci 007

INGREDIENTE

  • 700 g mazare
  • 300 g ciuperci
  • 2 cepe
  • 1-2 morcovi
  • 3 linguri bulion
  • ulei
  • sarepiper, boia dulce
  • patrunjel verde sau uscat

MOD DE PREPARARE

Mancare de mazare cu ciuperci 003

Curatam si spalam cepele si morcovii, tocam marunt ceapa, morcovii ii dam pe razatoarea mai mica, apoi calim legumele impreuna iar spre final adaugam 2 lingurite de boia dulce.

Mancare de mazare cu ciuperci 005

Adaugam mazarea si ciupercile (am folosit mazare congelata si ciuperci din conserva). Completam cu apa si cele 3 linguri de bulion, lasam la fiert 30 – 40 minute. La final adaugam patrunjelverde tocat sau patrunjel uscat.

SÂN PETRU DE IARNĂ (16 IANUARIE)

Publicat pe

1001516_poza_1168738879

Această sărbătoare cade întodeauna pe 16 ianuarie, zi care este considerată miezul anotimpului rece. Pentru creştini, în această zi se sărbătoreşte Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru. În popor, însă, este corespondentul iernatic al sărbătoririi Sfântului Petru (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel cad în ziua de 29 iunie).

Despre lanţul lui Sân Petru, o străveche poveste românească spune:

,,Cică evreii au încercat de nenumărate ori să-l reconvertească la iudaism pe Sfântul Petru. El a refuzat însă de fiecare dată. Când cuvânta el odată înflăcărat mulţimii, evreii l-au prins şi l-au băgat în temniţă, prins în lanţuri grele, vrând mai apoi să-l răstignească. El a început a se ruga lui Dumnezeu, dar, după o vreme, a adormit. În somn a venit un înger şi i-a spus:

-Scoală Petre, nu dormi/Nu dormi, nu odihni,/Că e vremea a fugi!

Când s-a trezit Sfântul Petru, a constat că lanţurile erau rupte, uşile temniţei erau deschise şi, fără să stea pe gânduri, a fugit şi s-a alăturat celorlalţi apostoli. De atunci se serbează Închinarea lanţului Sfântului Petru.”

Sfântul Apostol Petru este rugat în această zi să-i ferească pe oameni de prigoane şi închisori. O credinţă foarte veche spune că a ţine post în această zi e foarte bine, căci acelora care vor posti ,,nu li se va strica fruptul peste an”.

Pui cu portocala

Publicat pe Actualizat pe

Pui cu portocala 015

cel mai bun pui exotic…

INGREDIENTE

  • 5 pulpe de pui(dezosat)
  • 2 portocale
  • 5 catei de usturoi
  • 1 lingurita miere
  • 1 lingurita cimbru
  • 1/2 lingurita rozmarin sau 2 crengute
  • piper rosu, alb, negru
  • sare dupa gut
  • 3 linguri ulei
  • orez

MOD DE PREPARARE

Pui cu portocala 002

Spalam pulpele de pui si le saram dupa gust.

Pui cu portocala 004

Stoarcem zeama de la o portocala, adaugam usturoi taiat feliute, cimbru, rozmarin, 1 lingurita miere, piper macinat.

Pui cu portocala 006

Asezam pulpele de pui intr-o tava in care am pus cele de 3 linguri de ulei, peste pulpe turnam sosul de porocala si presaram coaja razuita de la o portocala.

Timp de coacere 40-45 minute, foc potrivit (dupa 30 minute intoarcem pulpele).

Pui cu portocala 011

Fierbem orez in apa cu sare, dupa ce a fiert o strecuram si putem pune ulei de masline, sare, putina zeama de portocala sau pur si simplu servim orezul gol.

Ornam cu felii de portocale(a doua portocala) si eventual patrunjel verde.

DE LA SÂNT ION LA SÂN GHEORGHE

Publicat pe Actualizat pe

196044_395964503820039_1476502793_n

In credinta populara despre vreme, in ziua de 7 ianuarie (7 Gerar), de Sant Ion, ,,se boteaza gerul” adica se inmoaie frigul primei parti a iernii si, daca a nins de Sfantul Nicolae (,,daca neaua a fost adusa de Sfantul Nicolae, pe calul sau alb”), acea zapada incepe sa se topeasca, ca sa-i faca loc urmatoarei.

Pentru crestini, 7 ianuarie este ziua Soborului Sfantului Ioan Botezatorul, ultima sarbatoare din ciclul sarbatorilor Craciunului si ale Bobotezei. Daca traditiile stravechi au ales aceasta zi ca intaia a calendarului, este, deoarece, in traditia populara, in aceasta zi de sarbatoare, cunoscuta ca a lui Sant Ion, semnifica altceva.

Pe vremuri, importanta sarbatorii era incomparabil mai mare decat acum; tot poprul participa la ea, iar in Bucuresti, regele, guvernul si corpul diplomatic se strangeau pe malurile Dambovitei, unde patriarhul arunca in apa o cruce de aur; multi bucuresteni se incumetau sa sara dupa ea in apa glaciala, iar cel care gasea crucea era rasplatit.

De ce era Sant Ion o sarbatoare atat de importanta? Pentru ca, inainte de crestinare, in luna ianuarie, mai precis in prima zi a lunii (si a anului) romanii il sarbatoreau pe zeul Ianus. Apoi, dupa crestinare, ziua de  1 ianuarie fiind inchinata Sfantului Vasile cel Mare, amintirea acestei sarbatori milenare s-a mutat in ziua de 7 a aceleiasi luni, numele lui Ianus estompandu-se in spatele celui al lui ,,Sant Ion”.

In traditia romaneasca, imaginea lui Ianus, a lui Ion, este uimitor de bine implantata: toti principii valahi sau moldoveni au purtat, inaintea numelui si titlului lor,  o expresie stranie: IO. De pilda, ,,aici odihneste Io Stefan Voievod”. Explicatia este simpla: Ianus era considerat intemeietorul traditiei si numele sau era perpetuat de conducatorii statelelor romanesti.

BOBOTEAZA (BOTEZUL DOMNULUI, 6 IANUARIE)

Publicat pe

5164409_mediafax_foto_octav_ganea1_79178700

Astazi este marea sarbatoare a Botezului Domnului. La varsta de 30 de ani, Isus se arata lumii. Iar primul drum pe care-l face este la Ioan, la malul Iordanului.

Ioan Borezatorul a stiut ca Acela care se apropia de el era Mesia si nu a inteles rostul venirii Sale, care va boteza cu Duh Sfant, in fata celui care boteaza cu apa:

-,,Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?

– Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa plinim toata dreptatea”, raspunda Isus.

Primind botezul cu apa al lui Ioan, Isus ia asupra Sa pacatele tuturor oamenilor, de oriunde si din toate timpurile si le curata in acea apa, rascumparandu-le apoi prin Jertfa Sa.

Biserica a randuit pentru aceasta zi ,,sfintirea cea mare a apei”. Numita si ,,aghiazma mare”, apa poate fi sfintita de fapt in doua zile din intreg anul: In Ajunul Bobotezei si chiar in ziua Botezului Domnului. Aghiazma, care reprezinta chiar Iordanul (de aceea, ceremonia de sfintire i se mai spune chiar ,,Iordan”), este un dar deosebit. La tara, este pastrata la icoana, fiind tamaduitoare la minte si la trup.

Chiar si neacoperita, apa de la Botez nu se strica. Sfintita in biserica dupa liturghie, cu ea se boteaza toate casele din parohie.

Preotul este asteptat cu o lumanare aprinsa pe masa. Cu patrafirul dupa gat, cu crucea in mana stanga si cu busuiocul in mana dreapta si, cum paseste peste prag, incepe sa cante troparul ,, In Iordan botezandu-te Tu Doamne…”, stropind cu apa sfintita casa si masa cu bucatele asezate. Primul saruta crucea din mana preotului stapanul casei, apoi nemijlocit gospodina.

La plecare, preotul este insotit si condus de gospodar pana la vecin. Dupa aceasta, familia se aseaza in sfarsit la masa.

Din meniul traditional de Boboteaza nu lipseste un fel de mancare: Tochitura.