LEACURI – PLANTE

Plante medicinale de cules în lunile iulie şi august

Publicat pe

658x0_Re-exposure-of-4col_busuioc

Busuioc

(Ocimum basilicum L., fam. Labiatae)

Este mult apreciat în popor, fiind considerat ,,buruiana dragostei”. În scopuri medicinale se foloseşte partea aeriana a plantei care se recoltează în timpul înfloririi.

Busuiocul are însuşi antipastice, recomandându-se şi împotriva ameţelilor, dispepsiilor de origine nervoasă. Este un bun stimulent general; de asemenea este şi un bun sedativ, pectoral şi diuretic, recomandat în migrene, dureri de cap nervoase, flatulenţa, colici, tuse simplă şi convulsive, în angine, meteorism, nervozism, insomnie şi stări de vomă. Busuiocul are şi rol antiseptic.

Intern se poate folosi sub forma de ceai, obţinut prin infuzarea a 5-10 grame de plantă la o cană de 250 ml de apă fierbinte.Din acest ceai se va lua câte o cană după mesele principale. În cazul insomniilor se va consuma o cană de ceai seara, la culcare. Planta întreagă este recomandată în cazul catarelor urinare. Tot intern se poate folosi şi siropul de busuioc la un litru de sirop. Esenţa de busuioc luată câte 5-6 picaturi pe o bucăţică de zahăr acţionează puternic asupra spasmelor gastrice şi durerilor de cap. În scopul sporirii secreţiei de lapte, se ia după mese câte o ceşcuţă de ceai dintr-o infuzie de 50 de grame la un litru de apă. Busuiocul îndepărtează muştele şi ţânşarii, iar cel mai bun remediu al înţepăturilor de albine şi de viespi sunt tot frunzele sale.

 catusnica

 Cătuşnica

(Nepeta cataria L., fam. Labiatae)

Cătuşnica este o plantă înaltă de aproape un metru, cu frunze mici, ovale, în forma de inimă, frumos mirositoare. În medicina populară, s-a folosit mult timp partea aeriană a plantei, ca stimulant al organelor genitale, favorizând fecundaţia.

Cătuşnica este şi un foarte bun calmant. Potoleşte tusea convulsive, sau pe cea a fumătorilor. Are şi efect asupra balonării gastrointestinale. Are însuşiri antispasmodice şi excitante.

Planta se recoltează în timpul înfloritului, care are loc toată vara. Intern se foloseşte ca infuzie 20-30 de grame la litru, trei ceşti pe zi, între mese. Vin medicinal: 15-30 de grame la litru, câte un pahar la mese. Sub formă de sirop este indicat contra tusei convulsive (10 gr la 100 ml de apă, lăsând să infuzeze 20 de minute, se strecoară şi se pune miere până devine sirop), câte o lingură la 2 ore. Frunzele de cătuşnică, mestecate, au efect calmant asupra durerilor de dinţi.

 

Anunțuri

Plante medicinale

Publicat pe

9728736-blatter-der-pfefferminz-pflanzen-aka-mentha-piperita

Izma bună

(Menta, Mentha piperita L., fam. Labiatae)

 

O recunoaşteţi uşor, mai ales graţie parfumului ei deosebit de puternic şi de înviorător. Din această plantă se obţine mentolul, un analgezic şi un antiseptic foarte eficient.

Are o acţiune asupra sistemului nervos periferic, stimulează aparatul circulator. Dar cele mai importante virtuţi ale acestei plante se referă la faptul că rezolvă până şi cele mai crunte indigestii, fiind eficientă mai ales în cazul în care acestora le sunt asociate dureri gastro- intestinale.

Se recomandă sub formă de infuzie (10-30 de grame la litru de apă), 2-3 ceţti de ceai pe zi.

 culturi%20cu%20musetel%201

Romaniţa

(Anthemis nobilis L., fam. Compositae)

 

Muşeţelul nobil infloreşte pe tot timpul verii, iar în scopuri terapeutice se foloseşte partea aeriană, cu florile. Împreună cu menta, face minuni  în cazul crampelor stomacale şi previne meteorismul. Mai are şi efecte antifebrile.

Se administrează sub formă de infuzie, 15-30 de grame de plantă la un litru de apă, 3-4 ceşti de ceai pe zi.

 

Plante medicinale de cules în luna iunie.

Publicat pe

brancuta

Brăncuţa

(Erysimum officinale L., fam Cruciferae)

Iată unul dintre cei mai puternici adversari ai bolilor specifice anotimpului rece: laringite, faringite. Brăncuţa are un puternic efect anti-inflamator, fiind indicată în special în răguşelile rebele.

Se folosesc frunzele şi vârfurile înflorite; infuzia se face din 40 de grame flori şi frunze la un litru de apă; se beau 3-4 ceşti de ceai pe zi, între mese. Se mai poate folosi sucul de plantă proaspată (20-30 de grame, în lapte sau miere).

brusture

 Brusture

(Lappa tomentosa Adans., fam Compositae)

Rădăcina acestei plante are proprietăţi medicale cunoscute încă din Antichitate; se culege primăvara şi toamna, cu mare precauţie însă, pentru a nu o confunda cu rădăcina de mătrăgună, cu care seamăna.

Rădăcina de brusture este foarte bogată în substanţe minerale (sulfaţi şi fosfaţi de calciu, de magneziu şi de potasiu) şi în vitaminele din grupul B-urilor. Mai conţine o substanţă cu deosebit rol antibiotic, lactona, eficientă îndeosebi împotriva stafilococului.

Mare parte din însuşiri dispar prin uscarea plantei şi, de aceea, se recomandă folosirea rădăcinilor proaspete, recoltate din mai până în iunie.

Brusturele ajută organismul să elimine toxinele, fiind recomandat în reumatism şi în curele de primăvară; având rol hipoglicemiant, este folositor în diabet.

Se recomandă decocţia din 40-50 de grame de rădăcină mărunţită, fiartă zece minute  într-un litru de apă. Se iau 3 ceşti de ceai pe zi.

 cicoare_planta

 Cicoarea

(Cichorium intybus L., fam Compositae)

Este o plantă ierboasă, perenă, care se întălneşte des pe câmpuri, prin fâneţe. În scopuri medicale, se folosesc părţile aeriene, culese în mai-iunie, şi rădăcinile, culese toamna. Cicoarea are un puternic efect diuretic, fiind recomandată în special în afecţiunile hepatice şi renale. În plus, este foarte eficientă ca tonic general (la aceasta contribuie şi faptul că are în compoziţie fosfor).

Infuzia se prepară din 8-15 grame frunze uscate la un litru de apă (în cazul rădăcinilor, 20-40 de grame rădăcina uscată la un litru de apă). Decocţia se face din 100 de grame de plantă proaspată la un litru de apă. Atât în cazul infuziei, cât şi în cel al decocţiei, se beau 4-5 ceşti de ceai pe zi.

 

Plante de cules în luna mai

Publicat pe Actualizat pe

23-pelin

Pelin

(Arthemisia absinthium L., fam. Compositae)

,,Pelinul roşu”, pomenit mai sus, este un vin roşu căreia, încă din butoi, i s-a adăugat pelin (pelinul intră şi în compoziţia vermutului). Mai poate fi folosit şi pelinul de munte (Artemisia rupestris L.), care posedă aceleaşi însuşiri, dar mai accentuate; acesta mai este folosit la prepararea multor băuturi.

Planta puternic mirositoare şi de un gust foarte amar, pelinul nu este însă folosit numai la obţinerea acestui vin amărui şi foarte răcoritor; el are multiple virtuţi terapeutice. În primul rând, este un tonic excelent şi un stimulant digestive, el măreşte pofta de mâncare şi uşurează digestia ; reglează activitatea ficatului şi a vezicii biliare. Este, de asemenea, un bun diuretic şi conţine substanţe cu rol antidiareic, iar în ultima vreme i s-au depistat şi proprietăţi anticancerigene.

Pelinul se poate administra ca infuzie, decocţie, maceraţie sau sub forma vinului pelin. Infuzia se face din 10-30 de grame de palntă (frunzele şi vârfurile înflorite) la un litru de apă în clocot. Se bea neîndulcită, câte o ceşcuţă înainte de fiecare masă. În cazul decocţiei, dozele sunt ceva mai mici.

Vinul se prepară prin macerare, timp de 8-10 zile a 10 până la 40 de grame de plantă la un litru de vin.

 Frati-patati_6

Trei Fraţi Pătaţi

(Viola tricolor L., Viola Arvensis Murr., fam. Violaceae)

Din această plantă, care se întâlneşte prin locurile pietroase, pe pajişti sau pe coastele dealurilor, este folosită în scop medical partea aeriană, recoltată de preferinţă la începutul înfloririi şi uscată la un loc cu mult aer.Are efect tonic, antiinflamator, expectorant, diuretic. Este recomandată în reumatism, hidropizie, în afecţiunile căilor respiratorii, precum şi în cura de detoxificare practicată primăvara.

Cel mai eficient este sucul plantei proaspăt zdrobită; se administrează 30-70 de grame zilnic, în mai multe reprize. Sub această formă, i-a fost dovedită şi eficienţa în cazul bolilor vezicii urinare.

În cadrul curei de dezintoxicare, se recomandă maceraţia din 10 grame plantă mărunţită, într-o jumătate litru de apă; se lasă 12 ore şi apoi se fierbe cinci minute.

Infuzia se face din 20-50 de grame planta proaspăt culeasă, iar decocţia, din 30-50 grame plantă uscată, la un litru de apă. Se beau două ceşti pe zi, ambele pe nemâncate.

În doze mai mari, planta are efect vomitiv. Nu se dă copiilor mici.

 4654096495_593cb7b9dc_z

Mierea Ursului

(Plamanarica, Pulmonaria officinalis L., fam. Boraginaceae)

Această plantă ierboasă creşte în special în pădurile de foioase; frunza sa, de formă ovală, este pătată cu mici suprafeţe albe, ceea ce o face să semene cu un plămân, de unde şi unul dintre numele sale.

Este folosită partea aeriană a plantei, culeasă în perioada înfloririi (sfârsitul lui martie-mijlocul lui mai).

Uscarea se face numai la umbră şi, în urma ei, frunzele se înegresc.

În afară de faptul că are acţiune benefică în afecţiunile căilor respiratorii, în bronşitele cronice şi în catarul pulmonary, Mierea Ursului conţine vitamina C în cantitate apreciabilă, precum şi o serie de substanţe minerale de mare importanţă (săruri de calciu şi de potasiu, acid silicic…); aceste substanţe fac din plantă un element important în curele de detoxificare. Este recomandată decocţia (30-60 de grame la litru de apă), fiartă cinci minute. Se poate consuma trei căni de ceai pe zi.

 napraznic,%20Geranium%20robertianum

Năpraznic

(Geranium robertianum L., fam. Rosaceae)

Una dintre virtuţile acestei plante este anticancerigen, în special în cazul cancerului uterin şi în prevenirea acestei maladii.

Cel mai des se foloseşte infuzia (30-50 de grame de plantă, din partea aeriana, la un litru de apă, lăsate la infuzat timp de un sfert de oră). Se beau patru ceşti de ceai pe zi.

Năpraznicul are şi un rol antidiareic, iar prin prezenţa vitaminei C, este recomandat şi în curele de primăvară.

 nasturel2

Năsturel

(Creson, Nasturtium officinale R.B., fam. Cruciferae)

Este o plantă acvatică, des întâlnită în apele curgătoare de până la 2000 de metri altitudine; poate fi şi cultivată, dar cea sălbatică are caracteristici mai pronunţate.

Trebuie folosit crud, prin uscare pierzindu-şi cea mai mare parte din proprietăţi; conţine, printre altele, vitaminele A, C, B2, PP şi săruri de fier, calciu, fosfor şi iod. Graţie acestora, are un deosebit rol diuretic, regenerator şi intăritor – remineralizează organismele slăbite, cu metabolism dereglat.

Năsturelul se poate administra sub forma sucului obţinut din zdrobirea plantei proăspăt (se poate îndulci cu miere şi se consumă până la 150 de grame pe zi). Salata de năsturel este, de asemenea, recomandată, fiindcă păstrează toate substanţele plantei şi, în plus, este excelent la gust.

Sucul îndulcit cu miere este excelent într-o cură severă de detoxificare.

 limba_mielului

Limba Mielului

(Borrago offcinalis L., fam. Borraginaceae)

Din această plantă se foloseşte partea aeriană, în special vârfurile înflorite şi frunzele. Foarte bogată in substanţe minerale, inclusive in elemente esenţiale, precum magneziul, ea nu are numai rol întăritor, ci se recomandă şi în afecţiunile pulmonare, căci are rolul de a stimula activitatea plămânului.

Se poate face infuzie (20-60 de grame flori proaspete la litru, consumându-se 3-4 ceşti de ceai pe zi), dar virtuţile plantei sunt mult mai bine exprimate în cazul în care este consumată crudă, în primul rând, ca salată din frunze proaspete (cu vinegreta, de pildă), gustul fiind asemănator castravetelui.

Se mai prepară şi o băutură excelentă, punându-se planta proaspată zdrobită în vin alb (30 de grame de plantă la un litru de vin) şi lăsându-se la macerat timp de 8-10 zile.

 2853s

Lingurea

(Cochlearia officinalis L.)

Foarte bogată în vitamina C, în iod sşi în săruri minerale, lingureaua este frecvent recomandată în curele de primăvară, având efect regenerator asemănator năsturelului. Ca  şi acesta din urmă, se poate consuma ca salată, sub această formă stimulând funcţiile renale şi hepatice.

Ca infuzie (25 de grame frunze crude la un litru de apă, putandu-se bea 3-4 căni de ceai pe zi), este indicată în inflamaţiile bronşice şi pulmonare – în edemul pulmonary – precum şi în bolile cronice de ficat.

 3914-126556-paducel

Păducel

(Gherghina, Crataegus monogyna Jacq. Si Crataegus oxyacanta L., fam Rosaceae)

Păducelul este un mic arbore care creşte la marginea pădurilor sau prin poieni; în ciuda dimensinulor sale reduse, poate atinge 500 de ani! O altă trăsătura interesantă este că furnizează un lemn de o duritate incredibilă.

În scop medicinal se poate folosi coaja ramurilor tinere, care are un efect antifebril, dar cea mai importantă parte sunt florile, culese la începutul înfloririi, în mai. Acestea, ca şi frunzele, au un efect deosebit de benefic asupra circulaţiei  sanguine (regularizează tensiunea arterială). De aceea, se recomandă în cazul hipertensiunii şi hipotensiunii arteriale, obezităţii, anginei pectorale, afecţiunilor cardiace, precum şi pentru prevenirea accidentelor cerebrale. Mai este indicat in tulburările pubertăţii sau menopauzei, deoarece combate majoritatea tulburărilor neurovegetative.

Se pot folosi infuziile şi tinctura. Infuzia se face din 10-50 de grame de flori la un litru de apă clocotită, lăsată timp de 10 minute. Se iau două, trei ceşti pe zi, nu mai mult de două săptămâni. Tinctura se prepară dintr-o parte flori şi două părţi alcool de 40-60 de grade, lăsându-se la macerat timp de 14 zile. Se ia o linguriţă – în puţină apă – înainte de prânz şi de cină; tratamentul nu va depăşi două săptămaâni. Dozele nu trebuie depăşite.

Plante de cules în luna aprilie

Publicat pe

muntii-macinului-8-aprilie-2010

 

Ciuboţica cucului

(Primula officinalis Hill. Sin Primula veris L., fam. Primulaceae)

S76HLKU1XDCKKV3

 Această plantă perenă, ierbacee (de aprox. 20 cm.înălţime) creşte prin poienile şi paşunile din zona de deal, în special în locurile umede.

În scop terapeutic se folosesc mai ales florile (care apar în aprilie) şi rizomii cu rădăcini. Frunzele, foarte bogate în vitamina C, sunt şi ele întrebuinţate.

După culegere, planta se usucaă la soare, partea subterană, rizomul (de culoare albicioasă sau roşiatică) şi rădăcinile fiind bine curăţate de pământ. Toate părţile plantei sunt bogate în potasiu, calciu şi sodium, conţinând şi o serie de enzime şi saponine importante.

În afară de faptul că stimulează producerea laptelui, ciuboţica cucului este un excelent fluidifiant al mucusului bronşic şi un expectorant foarte bun. De aceea, este recomandat în toate afecţiunile pulmonare, favorizând eliminarea secreţiilor patologice din alveole. Mai are acţiune sudorifică, antifebrilă, diuretică şi calmantă.

Se be ape stomacul gol. Decocţia se face din 50 de grame (flori sau/şi frunze) la un litru de apă.

Decocţia de rădăcină, care are cel mai puternic efect expectorant, se face din 30 de grame la litru de apă; se fierbe cinci minute şi se mai lasă vasul acoperit un sfert de oră. Se beau trei ceşti pe zi, între mese. Acelaşi efect benefic în bolile pulmonare îl are sucul făcut din flori bine tocate (60 de grame), amestecate cu apă şi miere.

 

Fumăriţa

(Fumaria officinalis L., fam. Fumariceae)

fumarita-%20fumaria%20officinalis%202

Această plantă este utilizată în scopuri medicinale din cele mai vechi timpuri, iar tradiţia susţine că ea ar avea, printre alte virtuţi, pe aceea de a încetini procesul de îmbătrânire.

Se utilizează întreaga plantă, dar în special partea sa aeriană. Are proprietăţi tonice, depurative, de ecilibrare a secreţiei biliare (făcând-o saă crească atunci când este scăzută, şi  să scadă când este în exces), de fluidizare a sângelui. Astfel, folosirea sa este benefică în bolile ale ficatului şi aparatului urinar, în arteroscleroză şi hipertensiune. De asemenea, se foloseşte în curele de detoxificare din timpul primăverii şi mai este recomandată în cazurile de obezitate.

Infuzia de fumariţă se prepară din 50-80 de grame de plantă uscată sau 30-40 de grame plantă verde la un litru de apă; gustul este foarte amar. Se bea o ceaşcă de ceai, înainte de mese.

Plante medicinale de cules în luna martie

Publicat pe Actualizat pe

Muguri de plop

(Propulus Nigra L., fam Salicaceae)

muguri_plop_negru

Aceşti muguri (proaspeţi sau uscaţi) se recoltează începând de la sfârşitul lunii martie şi până la jumătatea lui aprilie.

Acţiunea lor este diuretică, tonică, digestivă, antifebrilă, expectoranată şi calmantă. Infuzia, macerarea sau tinctură din muguri ajută la eliminarea acidului uric, calmează durerile în reumatism, sciatică sau diverse nevralgii; tot ele combat cu mare eficienţă inflamaţiile căilor respiratorii.

Infuzia se prepară cu 20-30 de grame de muguri la un litru de apă, lăsată la infuzat timp de o oră. Se iau 300 de mililitri de trei ori pe zi.

Maceraţia se face din o sută de grame de muguri zdrobiţi şi un litru de vin alb; se adaugă coaja rasă a unei lămâi şi se lasă zece zile.

Apoi se străcoară şi se recomandă trei pahare pe zi, înaintea meselor. Sub această formă, mugurii sunt deosebit de active în afecţiunile căilor respiratorii.

Tinctura se obţine din parte muguri zdrobiţi la patru părţi alcool; se recomandă 3-4 grame, în ceaiuri.

Pochivnic

(Asarum europaeum L., fam. Aristolochiaceae)

Pochivnicul1-550x415

Pochivnicul este o plantă micuţă, care creşte pe stânci, pe lângă ruine sau în pădurile foioase, în general, în locurile umede şi calcaroase. Rizomul plantei este târâtor, are frunze de forma urechii umane, de un verde viu, iar florile (care apar în martie) sunt purpuriu închis.

Rizomii proaspeţi au efect purgativ şi vomitiv, iar în doze mai mici au un rol expectorant şi purgativ. Atât rizomii cât şi frunzele se recomandă în bronşite cronice, astm, tuse convulsivă, afecţiuni pulmonare.

Dozajul este foarte important, căci planta conţine o substanţă toxică, numită asarona. Pulberea de rizom uscat (dar nu mai vechi de şase luni de la culegere) se foloseşte în infuzii (un gram la o ceaşcă de apă; în cazul frunzelor, infuzia se face din trei sau patru frunze la o ceaşcă de apă).

Podbal

(Tussilago farfara L., fam Compositae)

159

Această plantă perenă, ierbacee, se întâlneşte, de la câmpie până la peste 2000 de metri, în zonele umede, pe lângă râuri în special. Florile, cel mai des folosite în medicina populară, apar în luna martie, înaintea frunzelor acestei plante; sunt galbene, cu o formă asemanătoare celor ale păpădiei. Rădăcina se recoltează şi ea, tot la începutul primăverii.

Podbalul este tot o plantă cu un deosebit efect terapeutic în afecţiunile acute ori cronice ale căilor respiratorii: bronşite, laringite, traheite, astm…Planta are un puternic rol expectorant şi, de aceea, se recomanda în momentul în care tusea nu mai este ,,uscată,,, atunci când a început eliminarea secreţiilor căilor respiratorii; principiile sale active favorizează această eliminare. Se mai recomandă în emfizemul pulmonar.

Infuzia din flori de podbal se face din 40-60 de grame la litru; se lasă 10 minute la infuzat şi se beau trei, patru ceşti pe zi. Înainte de a-l bea , trebuie strecurat. Se mai poate folosi sucul proaspăt obţinut prin strivirea florilor (20-40 de grame, în miere). Decocţia din rădăcini de podbal (50-60 de grame la litru) se ia între mese, de trei ori pe zi câte o ceaşcă.

Păpădie

(Taraxacum officinale Web. Sin. Taraxacum vulgare Lmk., fam. Compositae)

SANYO DIGITAL CAMERA

Din această plantă extreme de răspândita se foloseşte în special frunzele, recoltate primăvara, când sunt foarte bogate în vitamina B,C, D şi provitamina A2. Ele se pot consuma crude, în salată.

Păpădia stimulează funcţiile ficatului şi vezicii biliare (decocţia dublează secreţia de bilă), este un excelent regenerator al sângelui şi, în general, având un efect tonic deosebit, se recomandă în curele de detoxificare din vremea primăverii.

Se mai consumă împotriva crizelor hepatice, colecistopatiilor şi în cazul icterului. Mai are un rol deosebit în combaterea obezităţii şi dezechilibrelor glandulare (pentru aceste afecţiuni, foarte eficientă este decocţia de rădăcini – 80 de grame la litru, fierte timp de zece minute – trei ceşti de ceai pe zi).

În afară de folosirea lor în salată, cea mai recomandată, frunzele de păpădie se pot bea sub formă de infuzie sau decocţie (30-60 de grame la litru, timp de partu ore în cazul infuziei şi de trei sferturi de oră în cazul decocţiei); se iau trei-patru ceşti de ceai, între mese.

Plante medicinale de cules în luna februarie

Publicat pe

imagesCATNCVVQ

Începutul timid al primăverii, în a doua jumătate a lui februarie, este o perioadă favorabilă culegerii anumitor palnte de leac:

Seva, coaja şi muguri de mesteacăn

Mesteacanul---copacul-sanatatii-tale

(Betula alba L.sin.verrucosa Ehrh.,fam.Betulaceae)

Acest frumos  copac de deal şi de munte, des întâlnit în pădurile româneşti, poate trăi până la 100 de ani. Virtuţile sale terapeutice sunt cunoscute în Occident din Evul Mediu, iar, în România, încă din Antichitate. Sunt folosite, în scopuri medicale, coaja copacului, de o superbă culoare alb-argintie, mugurii, culeşi la începutul primăverii, seva (recoltata în aceeaşi perioadă) şi frunzele tinere, recoltate în perioada mai-august.

Seva de mesteacăn, cu gust dulce, are un deosebit rol diuretic, favorizând eliminarea acidului uric şi ureei, a pietrei de la rinichi; de asemenea, redă buna funcţionare a ligamentelor în cazul artozelor. Ea se obţine găurind tulpina mestecinilor, pe o adâncime de cinci centimetri, cu ajutorul unui sfredel de grosimea unui creion. Seva se ia timp de 15 zile pe lună, timp de două luni, între 100 si 200 de grame pe zi, în cazul litiazei urinare, reumatismului şi bolilor vezicii urinare.

Coaja de mesteacăn se administrează ca decocţie (o linguriţă de coajă tocată la o cească de apă, fiartă timp de 5 minute; se iau 3 ceşti de ceai pe zi, înainte de mese); se foloseşte în curele de purificare trupească, primăvara, fiindcă are proprietăţi de a elimina toxinele din sânge.

Decocţia de muguri se face folosind 200 grame muguri la un litru de apă; se fierbe până lichidul scade la trei pătrimi şi se ia în cursul unei zile în patru repriyze, fiind indicate împotriva calculilor renali, reumatismului, gutei.

Coaja de salcie

imagesCA0VH6TF

(Salix alba L.,Salix fragilis L.,fam.Salicaceae)

Coaja acestui frumos arbore, pe care-l întâlniţi pe lângă ape, se recoltează în această perioadă, de pe ramurile de minimum trei ani. Această coajă are deosebite proprietăţi antifebrile, sudorifice (favorizează transpiraţia şi, implicit, eliminarea toxinelor), antinevralgice şi tonice. De aceea, este recomandată în viroze, în gripe în special, având şi o acţiune benefică în afecţiunile plămânilor şi în bronşite.

Decocţia se face din 50 de grame de coajă uscată şi pisată, fiartă într-un litru de apă; se beau patru ceşti pe zi, dintre care una seara, înainte de culcare. Un efect secundar care poate apărea după câteva zile este constipaţia.

Coaja poate fi şi macerată în vin alb (50 de grame la litru); se lasă 10 zile la loc rece şi răcoros. Se bea câte un pahar îaninte de mese.

 

Urechelniţa

imagesCA25X4F8

(Sempervivum tectorum L.,fam.Crassulaceae)

Această plantă perenă poate fi găsită pe ruine sau pe stânci, precum şi pe acoperişurile din paie ale unor case părăsite. Are frunze cărnoase, cu aspect de solzi, planta în întregime semănând, când e tânără, cu anghinarea. Frunzele (şi sucul lor) se folosesc cel mai frecvent împotriva diareei, dar ele au şi proprietăţi antifebrile, diuretice şi de stimulare a metabolismului. A fost folosită cu rezultate încurajatoare în unele forme de cancer al uterului.

Infuzia se prepară din frunze (15 grame la un litru de apă): se beau 4 ceşti pe zi. Se poate obţine şi sucul frunzelor, prin presarea plantei proaspete: se ia o jumătate de linguriţă de suc, în puţină apă îndulcită de 4 ori pe zi.

 

Despre terapia prin plante

Publicat pe Actualizat pe

69680_plante-de-leac

Tradiţia ierburilor de leac este milenară la români. Beneficiind de o floră excepţional de diversă, acest neam a invatat să folosească plantele în scopuri medicinale, acestea fiind principalul mijloc terapeutic pentru cea mai mare parte a poporului, până relativ recent. Şi astăzi, în mediul rural, ierburile de leac sunt extreme de mult folosite.

Care sunt avantajele terapiei prin plante? În primul rând, există înca imens de multe valenţe inexplicabile ale acestor medicamente naturale. Medicina chimioterapeutică, folosind substanţele de sinteză, lucrează cu un număr mult mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal. Medicina prin plante este tot o chimioterapie, numai că ,,laboratorul” este însăşi planta, iar produsele sunt mult mai benefice; de ce? Pentru că ele sunt mult mai asemănătoare compuşilor organismului uman decât medicamentele de sinteză. De aceea, asimilarea lor si influenţa asupra proceselor noastre metabolice este mult mai bună. De asemena, substanţele active din plante nu sunt sub formă pură, ele au alături o serie întreagă de compuşi care le potenţează acţiunea terapeutică, le scad toxicitatea.

O elementară precauţie trebuie respectată: nu cumparaţi plante de la necunoscuţi, fiindcă nu toţi asemenea ,,experţi”în ierburi de leac ştiu să facă distincţia între unele plante benefice şi altele, deosebit de toxice, care însă se aseamăna foarte mult. De asemenea, nu va apucaţi de cules până nu aţi învăţat temeinic botanică; şi, în orice caz, nu consumaţi plante de a căror identitate nu sunteţi siguri.

O străveche vorbă românească afirmă: ,,Ştie planta cât nu ştiu bolândul şi doftorul la un loc”. Comparaţia cu ,,doftorul” se explică prin cele afirmate mai sus, dar ce să inţelegem prin afirmaţia că planta ştie mai multe decât însuşi bolnavul? Este vorba de una din credinţele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala să fi dat primele semnale de alarmă, înainte, deci, de orice simptom, plantele ,,simt” afecţiunea ce e pe cale a se naşte!

Ţăranul traieşte într-o comuniune profundă cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuţi la oraş; în jurul casei ţărăneşti cresc şi ierburi de leac, iar apariţia şi dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplătoare. Dimpotrivă, ele apar conform unei logici misterioase; în jurul casei unui bolnav de plămâni, de pildă, se dezvoltă tocmai plantele care pot contracara această boală. Este imposibil de explicat acest fenomen pe baza datelor ştiintifice disponibile astăzi.

Însa cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locurile sălbatice, din luminişurile pădurilor care, odinioară, acoperau o mare parte din teritoriul României. De la majoritatea plantelor se foloseau părţile aeriene, recoltate în deosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltării depinde de mulţi factori, dar, în general, următoarele principii trebuie respectate:

–         rădăcinile, rizomii, tuberculii si bulbii se recoltează toamna târziu, după căderea primei brume, sau primăvara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în rădăcini

–         ramurile se recoltează la începutul toamnei, când frunzele numai sunt în activitate, iar substanţele esenţiale nu au coborât încă spre rădăcină

–         frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de apariţia butonilor florali

–         florile se culeg înainte de desfacerea completă şi de fecundaţie

–         mugurii se culeg primăvara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulaţie a sevei prin plantă

–         fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt

–         seminţele se culeg când plantele încep să se usuce

Calendar al culegerii plantelor de leac:

– ianuarie: vâsc

– februarie: muguri de mesteacăn, coaja de salcie, urechelniţa

– martie: potbal, muguri de plop,frunzede păpădie, pochivnic

– aprilie:frunzede ciuboţica-cucului, urzica, fumăriţa

– mai: rădăcini de răculet, flori de iederă, trei fraţi pătaţi, mierea ursului, nasturel,  năpraznic, pelin, lingurea, roiniţă, păducel, limba mielului

– iunie: cicoare, mac, ţelină, angelică, arnică, lemnul Domnului, brusture, creţisor, miruţa, museţel, părul Maicii Domnului, vinariţa, măces, brancuţa, silur, nalba, dumbet, sulfina, soc, gălbenele, verbena

– iulie-august:frunzeşi vârfuri înflorite de busuioc, cătuşnica, coada şoricelului, cimbrişor, colţul lupului,isop, iarba neagră, mătasea porumbului, tei, albăstrele, flori de muşeţel, lumânărica, splinuţa

– septembrie – octombrie: pentru majoritatea plantelor de leac, este vreme a recoltării fructelor

Trebuie avut grijă ca recoltarea să se facă întodeauna pe  timp frumos, uscat. De  asemenea, la suprafeţele agricole, care pot fi fost stropite cu substanţe chimice sau unde s-au răspandit îngrăşăminte; trebuie căutate poieni izolate, în mijlocul pădurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodată plante care au insecte pe ele, sau plante aflate în locuri cu ciuperci.

Pentru uscare, se vor folosi încăperi bine aerisite , spaţioase, cu temperaturi ridicate (20-25 de grade Celsius); plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate.

În ceea ce priveşte formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decocţia si maceraţia; mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenţa, extrasul, sucul.

Infuzia înseamnă opărirea plantei sau amestecului de plante în apa clocotită şi lăsarea vasului acoperit timp de aproximativ zece minute(în cazul rădăcinilor, în jur de 25 de minute); înainte de opărire, se recomandă lăsarea plantelor timp de câteva minute în apa rece. După opărire, infuzia se strecoară.

O observaţie esenţială, care priveşte orice prelucrare a plantelor în apă, se referă la calitatea apei: nu folosiţi apa de la robinet. Aceasta este tratată chimic, iar compuşii care au participat la acest tratament pot influenţa acţiunea substanţelor din plantă. Apa bună înseamnă să fie apa de izvor sau de fântână, fie apa plată. Trebuie reţinut de asemenea faptul că nu trebuie folosite vase din metal (sau, daca sunt din metal, pereţii interiori trebuie să fie smălţuiţi). Infuziile se beau calde, cât mai repede după preparare.

Decocţia este fierberea plantelor în apă sau în vin rece, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific preparării rădăcinilor, fructelor si scoarţei.

Infuziile şi decocţiile nu se îndulcesc.

Maceraţia înseamnă lăsarea plantei în apă rece, în vin sau ulei; timpul maceraţiei este diferit de la o plantă la alta, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva săptămâni. Maceraţia se strecoară şi ea.

Când maceraţia se face în alcool, se numeşte alcoolatură; în vin, este vin medicinal.

Esenţa şi extrasul sunt procedee tipice farmaciilor.

Siropul se obţine fierbând maceraţiile împreună cu miere (50%), iar sucul se obţine prin presarea plantelor proaspete, în deosebi a fructelor.

Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucală, prin băi, prin cataplasme (aplicarea directă pe piele a preparatelor din plante sau chiar a plantelor opărite, prin comprese (îmbibarea în tifon sau pânză a decocţiilor sau infuziilor şi aplicarea pe trup), prin fumigaţie sau inhalare.

Plante medicinale de cules în luna ianuarie. Ziua vâscului

Publicat pe Actualizat pe

vascul2

 Ziua de Sân Petru este ţinută, în înţelepciunea populară, ca una foarte bună pentru culesul anumitor plante de leac. Printre acestea, cea mai importantă este vâscul (Viscum album L.”, din familia Loranthacxae), o plantă aproape parazită care creşte tot timpul anului, în special pe brazi, stejari, tei sau castani, dar şi pe pruni sau meri. Pe aceştia formează tufe care pot ajunge la o jumătate de metru, cu tulpina care se bifurcă repetat şi cu frunze mereu verzi. Fructele, de mărimea mazării, albe sau gălbui, se maturizează iarna. La români, creanga de vâsc poartă noroc şi se agaţă, de Anul Nou, de tocul uşii de la intrare.

În medicina populară, vâscul are multe virtuţi, folosindu-se frunzele şi ramurile tinere (cu diametrul mai mic de o jumătate de centimetru). Cel mai bun şi mai puţin toxic este vâscul care creşte pe meri.

Această plantă se foloseşte cu prudenţă, deoarece în doze mari este toxic. Din acelaşi motiv nu se consumă fructele, iar frunzel nu se fierb. Toată planta conţine substanţe cu rol deosebit în multe afecţiuni, printer aceastea numărându-se viscotoxina, a cărei acţiune împotriva tumorilor este binecunoscută. Această substanţa este toxică şi de aceea sunt evitate fructele, în care concentraţia de viscotoxina este mult mai mare.

Vâscul este indicat în bolile de plămâni, în cazul tusei convulsive sau spasmodice, în unele forme de cancer, precum si pentru stimularea circulaţiei sanguine în artere.

Intern, vâscul se poate folosi sub formă de maceraţie: 2-3 linguri de plantă mărunţită se pun într-un sfert de litru de apă şi se lasă la rece (dar nu la frigider!) timp de 8 ore. Apoi se strecoară şi se bea dimineaţa, în două reprize, jumătate pe nemâncate, jumatate după micul dejun. Acelaşi procedeu se repetă înainte şi după masa de seară, iar acest tratament pentru a fi eficace, trebuie să dureze două , trei săptămâni. Se mai poate face infuzie din 10-20 de grame de frunze proaspete la un litru de apa caldă, nu fierbinte. Se lasă 20 de minute.